„…un bărbat occidental de vârstă mijlocie, fără griji financiare timp de câţiva ani, lipsit de proiecte personale ori de preocupări serioase, profund dezamăgit de viaţa sa profesională anterioară, care în plan sentimental trăise diverse experienţe al căror punct comun era că se ferfeniţiseră, şi care, de fapt, n-avea motive să trăiască, dar nici motive să moară”, aşa se prezintă Florent-Claude (ce-şi urăşte prenumele şi care spune despre sine: „n-aveam vreun strop de clasă, aveam doar bani”), în momentul în care se decide s-o părăsească pe Yuzu, mai grav, să se retragă din viaţa socială, mutându-se într-o minusculă cameră pentru fumători dintr-un hotel, iar după ce medicul îi prescrie Captorix, să renunţe şi la viaţa sexuală (în paranteze fie spus, scenele fierbinţi nu lipsesc, dar nu ating intensitatea din romanele precedente), căci, „serotonina era un hormon strâns legat de stima de sine, de recunoaşterea obişnuită în sânul unui grup” – or, „Captorix-ul acţiona prin sporirea secreţiei de serotonină”. În fundal, o Franţă (profundă &) agricolă şi ea la pământ, sufocată de birocraţia de la Bruxelles, făcând ecou revoltelor fermierilor de la începutul preşedinţiei lui Emmanuel Macron. Când nimic nu mai merge, Florent-Claude îl sfătuieşte pe Aymeric, singurul prieten rămas din timpul studenţiei: „Ia şi tu o moldoveancă…”, căci „provine dintr-un mediu rural”, şi dă-i înainte cu „reverii moldoveneşti”, arătându-i-se chiar „o aristocraţie moldovenească”, dar plângându-i de milă acelei „moldovence potenţiale, care trăgea să moară într-un colţ pierdut din Moldova ei natală”. (Cât de rău, ca să nu zic la fundul sacului, trebuie să ajungă o ţară pentru a intra – şi încă, pe uşa din spate! – în proza celui mai mizantrop romancier francez contemporan?!!)
Dacă-ar fi să rezum scrierea în cauză, dar şi întreaga operă literară a lui Houellebecq, tot la personajul Florent-Claude aş recurge, zice acesta la un moment dat: „şi culmea e că, la 46 de ani, îmi dădeam seama că avusesem dreptate pe-atunci, fetele, dacă vreţi, sunt nişte curve, poţi să vezi lucrurile şi-aşa, dar viaţa profesională e o curvă şi mai mare, şi care nici nu-ţi oferă vreo plăcere”. Punct. Capăt de linie!

Fragment

E o mică pastilă albă, ovală, divizibilă. Spre ora cinci dimineaţa, sau uneori şase, mă trezesc, urgenţa e copleşitoare, trăiesc cel mai dureros moment al zilei. Primul gest e să pornesc cafetiera electrică; în ajun, am umplut rezervorul cu apă şi filtrul cu cafea măcinată (în general Malongo, am rămas destul de pretenţios în privinţa mărcii). Nu-mi aprind ţigara înainte să fi sorbit o primă gură de cafea; îmi impun această constrângere, e o izbândă cotidiană care a devenit principalul meu izvor de mândrie (în paranteză fie spus, cafetierele electrice sunt rapide). Uşurarea pe care mi-o aduce primul fum este imediată, de o violenţă uluitoare. Nicotina e un drog perfect, un drog simplu şi drastic, care n-aduce nici o bucurie, care se defineşte în întregime prin lipsă şi prin încetarea acesteia. Câteva minute mai târziu, după două sau trei ţigări, iau o pastilă de Captorix cu un sfert de pahar de apă minerală – în general marca Volvic. Am patruzeci şi şase de ani, mă numesc Florent-Claude Labrouste şi-mi urăsc prenumele, cred că provine de la doi membri ai familiei cărora mama şi tata doreau, fiecare în parte, să le aducă un omagiu; lucrul e cu atât mai regretabil cu cât, de altfel, nu am nimic să le reproşez părinţilor mei, au fost nişte părinţi excelenţi în toate privinţele, s-au dat peste cap ca să-mi pună la îndemână armele trebuincioase în lupta pentru viaţă şi dacă până la urmă am dat greş, dacă viaţa mi se isprăveşte în tristeţe şi suferinţă, nu-i pot face vinovaţi, de vină e mai degrabă un regretabil concurs de împrejurări asupra căruia voi avea prilejul să revin – şi care constituie, la drept vorbind, obiectul acestei cărţi –, nu am, deci, nimic să le reproşez părinţilor mei cu excepţia acestui mărunt, supărător dar mărunt, episod cu prenumele, găsesc că nu doar alăturarea Florent-Claude e caraghioasă, ci şi că elementele componente, în sine, sunt nesuferite, una peste alta consider că prenumele meu este complet anapoda. Florent e prea dulceag, prea asemănător cu femininul Florence, într-un anumit sens aproape androgin. Nu se potriveşte deloc chipului meu cu trăsături energice, chiar brutale din anumite unghiuri, care a fost adesea (de anumite femei, cel puţin) considerat viril şi deloc, dar chiar deloc, aducând a moacă de poponar boticellian. În privinţa lui Claude, ce să mai vorbim, mă duce imediat cu gândul la Claudettes , şi, de îndată ce aud pronunţat prenumele respectiv, în faţa ochilor îmi apare imaginea de groază a unui videoclip vintage al lui Claude François reluat în buclă la o întâlnire de pederaşti bătrâni.

Recomandăm: Jertfa iubirii de Jojo Moyes .PDF

Recomandăm: Mai rece ca gheața Vol. 2- Jennifer L. Armentrout .PDF

0 0