Dupa zece ani de lupte îndarjite, grecii au reușit să cucerească cetatea Troia. Atatia viteji pieriseră în acest timp și atîta durere și încrancenare sadisera zeii în sufletele aheilor, încat atunci cand s-au vazut învingători, capeteniile lor au hotarat ca Troia trebuie arsă din temelii.

Fragment
O, muză, cântă-mi mie pe bărbatul
Viteaz şi iscusit, care-ntr-o vreme,
Când el cu măestria lui făcuse
Pustiu din ziduri sfinte de la Troia,
Nemernici amar de ani pe lume
Şi cunoscu pe drumul lui tot felul
De oameni, de oraşe şi de datini,
Şi pătimi aşa de mult pe mare
Silindu-se să scape de primejdii
Şi înapoi să-şi ducă pe tovarăşi.
Dar tot la urmă nu putu pe-aceia
Să-i mântuie, oricât se străduise;
Pieriră din păcatul lor cu toţii,
C-au lăcomit a ospăta, netoţii,
Din boii sacri ai Soarelui, şi-acesta
Deşert făcu întorsul lor acasă.
Din toate aceste spune-ne şi nouă
Ceva, o, muză, fiică de-a lui Joe.
Vitejii toţi ceilalţi care scăpară
Pe mare şi-n război de cruda moarte
Acum erau acasă. Doar Ulise,
Deşi cu dor de ţară şi soţie,
Oprit era-ntr-o peşteră-adâncată
De a zânelor fruntaşă, închinată,
Calipso care-a vrut bărbat să-i fie.
Dar când rotirea vremilor aduse
Şi ziua-n care zeii sorociră
Întorsul lui la insula Itaca,

El nici atunci nu fu scutit de lupte
Şi chiar între ai lui. De-aceea zeii
Se îndurară toţi, afară numai
De-al mării domn Neptun, care pe dânsul
Grozav fu îndârjit pân’ la sositul
În ţara lui. Ci-n vremea asta zeul
Era plecat departe, la poporul
Etiopean ce stă la capul lumii
Şi e-mpărţit în două, într-o parte
Locuitori spre răsărit şi de alta
Spre-apus de soare. Acolo zeul
Se duse să ia parte la un praznic
De-o sută de berbeci şi boi. Şi-n vreme
Ce-acolo petrecea în ospeţie
Ceilalţi nemuritori la Joe-n sală
Lui Agamemnon şi-i ucise soţul
La-ntoarcerea din Troia, şi el totuşi
Ştia năprasna ce urma să fie,
Căci noi îi trimisesem pe-al lui Argus
Ucigător pândeţ, pe zeul Hermes,
Şi-l prevestise el să nu-l omoare
Şi nici să-i ia soţia, căci Oreste
Pe-Atrid va răzbuna, când va fi mare
Şi jindui-va ţara lui pierdută.
Dar sfatul bun el nu vru să-i asculte
Şi toate acum şi le plăti grămadă.”
Grăi Minerva cea cu ochi albaştri:
„Părinte al nostru, tu, Saturniene,
Mai mare peste domnitorii lumii
Egist încalte-avu o moarte dreaptă;
Aşa să piară păcătoşi ca dânsul!
Dar pieptul mi se sfâşie de jale
Gândindu-mă la bietul, înţeleptul
Ulise, care-acum de multă vreme
Tot suferă nenorociri departe
De dragii lui, pe la mijlocul mării,
Într-un ostrov silhui, bătut de valuri,
Pe unde şade zâna cea născută
Din Atlas cel avan, care cunoaşte
Adâncurile mărilor şi singur
Propteşte stâlpii nalţi ce poartă cerul
De la pământ. Copila-acestui Atlas
Cu sila-l ţine-acasă de tot plânge..