"Acuzata" este romanul poveștii dramatice a unei tinere femei care ajunge în fața justiției pentru întîia oară pe nedrept, iar a doua oară după ce nedreptatea de a i se lua copii o împinse la crima ca vinovată de fapt și nevinovată de intenție.

Născut în 1916 la Blois, Michel de Saint Pierre debutează în literatură după ce a acumulat o sumă de experienţe existenţiale dintre cele mai variate: a părăsit la optsprezece ani o familie aristocrată şi studii în colegii religioase ori la Sorbona pentru a se angaja ca muncitor necalificat la şantierele navale din Saint-Nazaire, apoi ca marinar, a luptat în război şi, în 1942, în Rezistenţă, primind pentru aceasta diverse ordine şi medalii.

După debutul în 1948 cu Ce monde ancien, oâştigă curând notorietatea (Marele Premiu al Societăţii Oamenilor de Litere în 1954, Marele Premiu pentru roman al Academiei franceze în 1955, Marele Premiu pentru nuvelă în 1956). Scrierile sale, care însumează la ora actuală peste treizeci de titluri, se înscriu în direcţia unui nou tip de realism, caracterizat, după cum afirmă R.-M. Alberes, de faptul că „nu mai porneşte de la «mediu», ci, paradoxal, de la individ”, constituind „expresia romanţată a unei experienţe” 1; la Michel de Saint Pierre, Herve Bazin, Jean Hougron şi alţii, arată celebrul critic, „realitatea socială şi umană nu mai este privită ca un tablou obiectiv”, ci prin prisma experienţei unui personaj. Această definiţie se verifică întru totul în Acuzata, unde este relatată experienţa traumatizantă a unei tinere femei ce se vede adusă în faţa justiţiei, prima dată complet pe nedrept, pentru o părăsire justificată a domiciliului conjugal şi un adulter pe care nu-l comisese, a doua oară, după ce nedreptatea de a i se fi luat copiii o împinsese la crimă, ca vinovată de fapt şi nevinovată în intenţie. Fără să neglijeze dimensiunea personală, subiectivă, a unei asemenea experienţe, romanul o aduce în prim plan pe cea socială; mai mult decât de psihologia persoanei care o suferă, el se arată interesat de aceea a grupului uman care ia parte la ea şi de instituţia în cadrul căreia se desfăşoară.

Nu etalează, ci relatează cu discreţie uimirea şi spaima eroinei, prinsă într- un angrenaj oprimant, umilinţele şi suferinţa îndurate în postura, de acuzată, punând sub semnul criticii mentalitatea şi instituţia care fac posibilă o situaţie cum este cea prezentată în carte. Mentalitatea apare ca o cauză efectivă prin anatema pe care o aruncă a priori asupra eroinei, pentru că este femeie. În calitate de reprezentantă a acestei categorii bio-sociale interesează ea romanul şi nu ca persoană particulară.

Ceea ce i se întâmplă are o semnificaţie care o depăşeşte, de caz care dovedeşte cât de dispreţuită şi de persecutată continuă să fie într-o anumită mentalitate femeia (nu întâmplător cuvântul apare în carte de cele mai multe ori subliniat). Asupra ei se defulează nu numai tendinţa de a judeca şi condamna, pe care autorul o consideră generală şi care rămâne de obicei latentă sau care ia forma uşoară a bârfelii, dar şi violenţa sau cruzimea. În loc să reprime aceste porniri, cadrul instituţional care este acela al sistemului judiciar prezentat în roman le consfinţeşte sau chiar favorizează.

Dacă se ajunge la ceea ce ne apare ca o replică modernă a vânătorii de vrăjitoare e din cauză că „femeia nu şi-a găsit adevăratul ei loc nici în faţa legii... nici în faţa cetăţenilor” şi „pentru ei femeia nu are drepturi”.

Recomandăm: Brant Pitre - Misterul Cinei de pe urmă

Recomandăm: eBook- Gemenele de Tessa de Loo .PDF

0 0