Recenzie – „Insula copacilor dispăruți” de Elif Shafak

Recenzie – „Insula copacilor dispăruți” de Elif Shafak

„Insula copacilor dispăruți” nu e genul de carte pe care o citești și o pui cumințel la loc în bibliotecă. E mai degrabă o carte care te citește pe tine, îți scormonește prin memorie și îți bate ușor, dar insistent, în piept. Elif Shafak scrie aici o poveste ca o rană deschisă, dar caldă, unde dragostea, războiul și exilul se împletesc ca niște rădăcini sub pământ.

🔹 Un narator cu frunze și memorie
Să pui un smochin să spună povestea? Sună riscant, aproape nebunesc. Și totuși, Shafak reușește magie pură. Smochinul devine un martor tăcut, un bătrân înțelept cu seva plină de amintiri. El vede ce oamenii uită, simte ce oamenii îngroapă. În timp ce oamenii se sfâșie pentru granițe trasate cu sânge, copacul adună durerea în inelele trunchiului său, ca într-un jurnal vegetal al suferinței umane.

🔹 Iubire pe fundal de explozie
Ciprul anului 1974 pulsează ca o inimă rănită. Kostas și Defne se iubesc pe furiș, într-o lume care le spune că dragostea lor e greșită. Dragostea lor miroase a iasomie, dar și a frică, a praf de pușcă și a promisiuni care pot fi spulberate într-o clipă. Apoi, Londra cenușie a anilor 2010 vine ca un ecou îndepărtat, unde Ada, fiica lor, încearcă să descifreze tăcerile părinților ca pe niște hieroglife ale durerii.

🔹 Trauma care se moștenește
Aici Shafak lovește cel mai tare. Ada poartă în ea un război pe care nu l-a trăit, dar care i-a fost strecurat în suflet prin tăceri, prin obsesii, prin absențe. Identitatea ei e un puzzle cu piese lipsă. Romanul ne șoptește că rădăcinile noastre nu sunt doar pe hartă, ci și în inimă – iar când sunt smulse, lasă cicatrici care dor și după decenii.

🔹 Un stil care mângâie și doare
Proza este ca o ploaie caldă peste un pământ crăpat. Senzorială, tandră, dar fără să evite adevărurile incomode. Natura nu e decor, ci personaj: frunzele gândesc, pământul își amintește, copacii jelesc. Biologia devine poezie, iar ecologia – o lecție de umanitate.

🔹 Un mic minus, pentru unii
Da, sunt momente când smochinul vorbește mult despre animale, ecosisteme și ritmurile naturii. Unii cititori ar putea simți că povestea încetinește. Dar adevărul e că aceste pasaje sunt respirația cărții – fără ele, mesajul ar fi mai sărac, mai tăcut.

🔹 Concluzie
„Insula copacilor dispăruți” este o carte ca un copac plantat într-o lume învrăjbită. Ne amintește că suntem legați unii de alții prin fire invizibile și că, uneori, pentru a supraviețui, trebuie să fim îngropați cu grijă, ca smochinul iarna. O lectură necesară, vie, dureroasă și frumoasă, care îți rămâne în suflet mult după ce ai închis ultima pagină.