" alt="Yoko Ogawa - Poliția memoriei .PDF" title="Yoko Ogawa - Poliția memoriei .PDF">
-
📖😍View All Books By🔝:
Carti PDF online gratis: ,,Yoko Ogawa - Poliția memoriei .PDF,,
Citește și descarcă Yoko Ogawa - Poliția memoriei .PDF
Yoko Ogawa- cărți de citit onlline gratis .PDF
Recenzie Yoko Ogawa - Poliția memoriei
‘Poliția memoriei’ este o carte cu un destin ciudat. Autoarea ei, Yōko Ogawa (născută în 1962) este una dintre autoarele cunoscute în Japonia. Precum multe alte femei japoneze din generația sa, atunci când s-a căsătorit a renunțat să lucreze, scriind ca hobby în timp ce soțul ei era la serviciu. Soțul nu și-a dat seama că este scriitoare până când romanul ei de debut, ‘Ruperea fluturelui’, a primit un premiu literar. Romanele, nuvelele și eseurile ei s-au bucurat de succes în Japonia, câștigând toate premiile literare japoneze importante, inclusiv Premiul Akutagawa și Premiul Yomiuri. A fost tradusă și în limba engleză și publicată în Statele Unite și în Anglia, traducătorul majorității cărților ei fiind Stephen Snyder. Și totuși, deși ‘Poliția memoriei’ a fost publicată în Japonia în 1994, ea nu a fost tradusă în limba engleză până în 2019. De ce? Poate pentru că, spre deosebire de alte cărți ale autoarei, nici în Japonia nu a avut un succes imediat, neobținând niciun premiu literar. Apariția traducerii în limba engleză a produs însă senzație. A figurat pe liste scurte ale finaliștilor premiilor International Booker Prize și National Book Award și a câștigat American Book Award în 2020. De atunci a fost tradusă în 30 de tari. Ediția românească a apărut în 2021 în colecția ‘Raftul Denisei’ a Editurii Humanitas Fiction, în traducerea din japoneză a Ralucăi Nicolae, cu o copertă a Angelei Rotaru. Editare și traducere de foarte bună calitate.
Acțiunea se petrece pe o insulă, unde se petrec fenomene stranii. Peste noapte, un obiect dispare complet din viețile oamenilor și însuși cuvântul care îl desemnează este uitat de toți locuitorii insulei (sau aproape de toți).
‘După ce un lucru dispărea, insula era în mare fierbere. Oamenii se adunau pâlcuri-pâlcuri pe străzi să discute, să se consoleze reciproc, pentru că unii deveneau nostalgici sau se lăsau doborâți de singurătate. Când un obiect era declarat dispărut, lumea trebuia să-l arda, să-l îngroape sau să-l arunce în râu. Tevatura se termina în doua-trei zile și fiecare se grăbea să se întoarcă la treburile sale. Nimeni nu mai era în stare să-și aducă aminte ce dispăruse. Totul revenise la normal.’ (pag. 6)
Așa dispar din viețile oamenilor panglicile, clopotelele, smaraldele, timbrele. Este dispariția acestor obiecte întâmplătoare? Poate că viața fără panglici sau fără clopoțele este posibilă, doar ceva mai anostă și cu mai puțină diversitate și frumusețe. Dar poate că există și o logică în aceste dispariții: când dispar timbrele oamenii nu-și mai pot trimite scrisori și comunicarea între ei este limitată; când dispar păsările noțiunea de zbor și libertarea atribuită zborului nu mai este; când dispar feriboturile legăturile insulei cu restul lumii încetează; iar când dispar trandafirii este trunchiată însăși frumusețea lumii. Pe deasupra, pe insulă se instaurează un regim al terorii întruchipat de Poliția Memoriei, ai carei soldați îi vânează pe cei, puțini, care păstrează amintiri despre obiectele dispărute și care nu le uită nici numele. Aceștia sunt arestați și dispar peste noapte, într-un mod care amintește metodele de represiune ale Gestapo-ului sau Securității. Puțini sunt cei care au curajul să-i adăpostească și să-i ascundă.
‘Camioanele verde închis își făceau apariția pe străzi din ce în ce mai des. Uneori goneau cu mare viteză, cu sirenele urlând, iar alteori se mișcau greoi, încărcate până la refuz, cu prelata trasă. Câteodată mai întrezăreai de sub ea un pantof, o valiză, sau poalele unui palton.
Metodele folosite de Poliția Memoriei erau tot mai brutale. Oamenii nu mai primeau citație, ca pe vremuri, când trăia mama, ci se trezeau direct cu agenții pe cap. Totul se petrecea fulgerător.
Polițiștii aveau acum în dotare berbeci grei, cu care puteau sparge orice ușă. Dădeau buzna pe nepusă masă, răscolind totul, în căutare de ascunzători – în magazii, sub pat, după dulapuri. Scotoceau în orice cotlon ar fi putut încăpea un om și târau cu ei orice suspect, odată cu cei care îl adăpostiseră, imbrâncindu-i în camioanele lor verde închis.
De la trandafiri nu au mai avut loc alte dispariții, dar ajunsese oarecum la ordinea zilei să auzi de persoane care își pierduseră brusc urma – un prieten din orașul vecin, un coleg, un pescar care ți-era rudă îndepărtată. Se prea poate să fi fost luați cu forța sau, daca le-ar fi surâs puțin norocul, să fi găsit o locuință secretă.
Însă nimeni nu-și bătea capul cu asta. Lumea o cataloga ca pe o întâmplare nefericită și se ferea să deschidă discuția despre ea. Dacă într-o bună dimineață o familie se făcea nevăzută și își lăsa casa goală, vecinii se uitau pe furiș de la ferestre, cu speranța că proprietarii erau undeva, în siguranță. Oamenii se obișnuiseră deja cu astfel de pierderi …’ (pag.69)
Ați observat că în multe distopii personajele nu au nume? Eroina principală a cărții este scriitoare, la fel ca autoarea. Nu îi aflăm niciodată numele, și nici ale celorlalte doua personaje principale. Unul este numit ‘bătrânul’ și este un fost pilot al unuia dintre feriboturile care lega insula de restul lumii, devenit inutil când obiectul ‘feribot’ și cuvântul care-l desemna fuseseră uitate. Celalalt, identificat doar cu inițiala R., este editorul scriitoarei, unul dintre cei putini și prigoniți, care nu-și pierduse memoria. Autoarea îl ascunde într-o cameră construită intre etajele casei ei, camuflată și nevăzută restului lumii. Se cunoaște aici influența ‘Jurnalului Annei Frank’, una dintre cărțile pe care Yōko Ogawa le considera fundamentale în formarea ei. Scenele de razii și atmosfera de teroare generalizată vor fi familiare cititorilor cărților care descriu perioadele Holocaustului sau ale terorii staliniste.
În paralel cu firul narativ principal, cititorilor le sunt prezentate fragmente din cartea pe care o scrie povestitoarea. Este vorba despre o tânără secretară care se îndrăgostește de profesorul ei de dactilografie. Există un element auto-biografic și în acest personaj, căci Yōko Ogawa a lucrat ca secretară medicala până când s-a căsătorit. Tânăra își pierde treptat vocea și devine prizonieră, într-un turn izolat, al bărbatului de care este din ce în ce mai dependentă. Cele două destine evoluează în paralel în cele două narațiuni, iar suferințele celor două eroine sunt complementare: una dintre ele uită cuvintele și semnificațiile lor, cealaltă capacitatea de a le exprima prin voce.
Scrisul o poate apară pentru o vreme pe scriitoare și sfera ei individuală. Până când în seria uitărilor vine rândul cărților:
‘Văpaia, că o vietate imensă, țâșnea în sus, mai înaltă ca felinarele, mai semeață ca stâlpii de telegraf. La fiecare pală de vânt, pagini arzânde dănțuiau prin aer. Omătul dimprejur se topise și noroiul ni se prindea de pantofi la fiecare pas. Pălălaia lumina topoganul, cumpenele, băncile și pereții toaletei din parc. Luna și stelele nu se mai zăreau, risipite de strălucirea flăcărilor. Cadavrele cărților mistuite se înălțau la cer, pârjolindu-l. …
Erau acolo cărți de tot felul – unele cu coperte detașabile, altele legate în piele, tomuri grele sau volumașe subțiri, romane cu coperți frumoase sau titluri sofisticate – puse claie peste grămadă, așteptând să fie devorate de flacări. Când și când, stiva se prăbușea cu un geamăt înăbușit, iar flacăra se întețea, descriind arabescuri complicate.
La un moment dat, o tânără s-a desprins brusc din cercul de privitori, s-a urcat pe o bancă, și a început să strige ceva. Tresărind, am schimbat o privire neliniștită cu bătrânul. Oamenii s-au întors uimiți în direcția ei. …
Trei polițiști au ieșit dintre copaci și au înșfăcat-o. Femeia încerca să opună rezistență, se agățase de bancă, se zbătea, dar era limpede că efortul ei era zadarnic. …
– Nimeni nu poate șterge poveștile!’ (pag.188-189)
Descrierea aduce imediat în amintire ‘Fahrenheit 451’ a lui Ray Bradbury sau scenele autodafeurilor naziste cu rugurile pe care ardeau cărțile considerate că aparținând ‘culturii decadente’, doar că aici însăși obiectul și noțiunea de carte ca depozitar al cunoașterii și emoțiilor umane trebuie să fie distruse și șterse din memoria colectivă. Când aceasta se întâmplă, sarcina scriitoarei devine foarte dificilă, aproape imposibilă. R., editorul, care se ascunde în casa ei, o îndeamnă să continue să scrie, să termine cartea:
‘- Eu așez o coală albă pe masa, dar, oricât m-aș holba la ea, nu-mi vine nimic în minte. Nu știu nici de unde să încep, nici unde să termin, ca și cum m-aș fi pierdut într-o ceață deasă.’ (pag. 204)
Personajele își amintesc fraza celebra a lui Heine (‘gânditor al cărui nume se pierduse’) ‘cei care ard cărți, vor sfârși prin a arde oameni’. Încercarea de a se acomoda cu pierderile și uitările succesive ale obiectelor și numelor lor este cea care până la urma va duce la pierderea totala a identității – întâi cea fizică și apoi cea spirituală. Morala este directă și transparentă. Nu sunt posibile compromisuri și acomodări cu dictatura. Atunci când democrația și libertatea personală, a ta sau a celor din jur este în pericol, răspunsul trebuie să fie ferm și imediat. Cel care nu este victimă astăzi vă deveni sigur una mâine sau mai tărziu. ‘Poliția memoriei’ este o carte scrisă frumos, într-un stil specific literaturii japoneze. Abundă descrierile despre ceremonii și respect față de ceilalți oameni, relatările despre mâncare, ordine și dorința de frumos și armonie, episoadele de senzualitate sugerată și discretă. Dar atunci când lucrurile din jur dispar, se instaurează frica în relațiile dintre oameni și din ce în ce mai puține obiecte pot crea frumosul. Nu există nicio rezistență organizata împotriva terorii instaurate de Poliția Memoriei. În cele din urmă întreg universul se prăbușește.
‘Poliția memoriei’ este una dintre cele mai frumoase și mai impresionante cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Comparațiile cu autorii marilor romane distopice precum George Orwell și Ray Bradbury, sau cu maeștrii literaturii japoneze precum Haruki Murakami nu sunt, în opinia mea, deloc exagerate. De ce a avut această carte un asemenea succes și impact tocmai acum, recent? Cred că o mare parte din public a sesizat rezonanța dintre cele imaginate de scriitoare și povestite în paginile cărții și realitatea din jur care are din ce mai multe elemente de distopie, fie că ele sunt legate de evoluții politice, de pandemii globale sau de schimbările climatice. Polițiile Memoriei sunt mult prea aproape de realitate pentru a putea fi ignorate.
Recomandăm: 📚 Neuromantul de William Gibson .PDF
Recomandăm: Brian Tracy- Nu scuzelor carte .PDF
CItește și descarcă ,,Yoko Ogawa - Poliția memoriei .PDF,,
Rezumat la carte: ,,Yoko Ogawa - Poliția memoriei .PDF,,
Citește deasemenea Doar top selecții cărți avem:
Bella Andre - Dragostea din ochii tăi carte .PDF
- Cărți romantice
Erin Watt-Moștenitorul decăzut .PDF
- Bestseller
