" alt="Evanghelii Apocrife - Cartea Lui Enoh .PDF" title="Evanghelii Apocrife - Cartea Lui Enoh .PDF">
![Cartea lui Enoh, lucrare apocrifă, reprezintă totodată una dintre cele mai vechi şi mai importante surse ale tradiţiei creştine în ceea ce priveşte descrierea îngerilor. Excepţional de moderne, cu implicaţii deosebit de importante datorită vechimii lor, dialogurile lui Enoh cu Dumnezeu şi cu Îngerii (Uriel, Gabriel, Mihail şi Rafael) reprezintă un document de importanţă capitală, care merită să fie citit de cât mai mulţi oameni. Cartea lui Enoh era şi un text sacru evreiesc, înainte ca reformatorul evreu Simon Ben Jochai să o condamne vehement, în anul 70 d.C., împreună cu toţi cei care ar îndrăzni s-o citească. Motivul acestei mânii era acela că Alesul despre care vorbeşte Enoh semăna foarte mult cu Fiul Omului, cu Mesia despre care începea să se vorbească. Apoi, povestea Îngerilor care nu ezitau să flirteze cu fiicele oamenilor îl indignase profund. În antiteză, Iuda Tadeu, fratele lui Iisus, citează în mod deschis din Cartea lui Enoh în epistola sa redactată în anul 61, deci la aproximativ 30 de ani după moartea lui Iisus. Este un fapt logic, de vreme ce creştinii preţuiau foarte mult această scriere, care era inclusă în canonul biblic al acelor vremuri. Astfel, timp de aproape 300 de ani după Iisus, Cartea lui Enoh a fost neobosit copiată şi recopiată, ca toate celelalte pergamente cu scripturi sfinte. De-abia în anul 325, atunci când un prim conciliu ecumenic hotărăşte să compună Biblia şi să aleagă textele care vor deveni „publice” sau „ascunse” publicului, Cartea lui Enoh şi Cartea lui Tobias vor fi clasificate în categoria cărţilor cu conţinut secret. Cu toate acestea, Cartea lui Enoh îşi continuă cariera literară până când un exeget decide să întocmească un catalog critic al tuturor textelor „apocrife”. Italianul Filastrius din Brescia, indignat şi el de aceşti Îngeri ştrengari, o condamnă în catalogul său „raţional” de texte eretice „Liber de Haeresibus”. Un alt motiv al lui Filastrius pentru a-şi justifica verdictul l-a constituit prezenţa cu totul de neînţeles a frazelor rostite de Iisus, „copiate” în Cartea lui Enoh. După el, aceasta dovedea un singur lucru: redactarea ei era în mod obligatoriu ulterioară celor patru evanghelii ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. În 1906, la aceeaşi concluzie a ajuns şi preotul François Martin, (fără să ştie că manuscrisul lui Enoh era de fapt anterior, grotele de la Qumran având să fie descoperite de-abia în 1947), care scria că „incredulii văd [în Cartea lui Enoh] un mijloc puternic, irezistibil, de a ruina din temelii credinţa creştină [dacă ar fi adevărat că această Carte ar fi anterioară naşterii lui Iisus]”. Este aşadar de înţeles de ce conciliul din Laodiceea, din secolul al IV-lea, a validat concluzia lui Filastrius, condamnând definitiv Cartea lui Enoh. Numai puţine exemplare au reuşit să supravieţuiască acestui conciliu, graţie unor bibliotecari competenţi. Iar cele care au reuşit aceasta, nu au rezistat în faţa îngrozitoarei Inchiziţii… Aceasta a ars ultimele exemplare, împreună cu proprietarii lor, ceea ce i-a descurajat definitiv pe colecţionarii de cărţi interzise. Iar timp de 1400 de ani nimeni nu va mai auzi nimic despre ea, ajungându-se chiar ca existenţa ei să fie complet uitată. Însă în 1773 exploratorul scoţian James Bruce a găsit, într-o veche mănăstire din Abisinia (Etiopia), câteva copii intacte ale Cărţii lui Enoh. Acei călugări din deşert reproduceau cu fidelitate Cartea, din generaţie în generaţie, de îndată ce copiile lor se alterau, pur şi simplu pentru că în cadrul Bisericii Etiopiene Cartea lui Enoh era în continuare considerată o carte sfântă, care făcea parte din scripturile lor canonice. Bruce a adus cu el trei exemplare, unul pentru Universitatea din Oxford, unul pentru el însuşi şi încă unul pe care l-a oferit regelui Ludovic al XV-lea al Franţei. Graţie acestei descoperiri a lui Bruce, Cartea lui Enoh a ieşit din nou din umbră. Însă de îndată ce, în 1821, lingvistul englez Richard Laurence, profesor la Oxford, reuşeşte să traducă această lucrare din etiopiană în engleză, el îi insuflă – fără să ştie – o nouă viaţă. Revitalizată de interesul care i se arată, Cartea lui Enoh se „trezeşte” pe deplin, pentru că toate celelalte exemplare care supravieţuiseră Evului Mediu creştin european reapar la suprafaţă: în 1832, un cercetător găseşte, aparent întâmplător, în Biblioteca Vaticanului câteva fragmente dintr-o versiune în limba greacă. În 1880, profesorul rus Popov găseşte o versiune moldovenească, incompletă, datând din secolul al XVII-lea. Ea va fi urmată, 6 ani mai târziu, de o alta găsită în Iugoslavia, mult mai importantă: profesorul Sokolov descoperă şi el, tot „din întâmplare”, în arhiva Bibliotecii Naţionale din Belgrad, o Carte a lui Enoh acoperită de praf. După o examinare lingvistică, manuscrisul îşi dezvăluie tainele: fusese scris într-un amestec de bulgară veche şi de sârbă medievală din secolul al XV-lea, numită şi „slavonă”, o limbă arhaică. Această versiune de la Belgrad va deveni Cartea secretelor lui Enoh, Cartea lui Enoh slavonă, sau Enoh 2. Primele traduceri au fost realizate de preoţii Morfill – în engleză, Bonwetsch – în germană şi François Martin – în franceză. Analizele lingvistice mai avansate au demonstrat că stilul de redactare provenea din traducerea unei cărţi greceşti. Dar marea noutate consta în text: acesta era complet diferit de versiunea etiopiană (sau Enoh 1), fiind însă complementară acesteia. Şi, ca şi cum toate Cărţile lui Enoh s-ar fi înţeles între ele, un an mai târziu, în 1887, săpăturile arheologice franceze realizate în situl egiptean de la Akhmin au dus la descoperirea unei copii a Cărţii lui Enoh în versiune greacă. Această versiune a fost tradusă în 1892 în franceză de preotul Bouriant. Examinările lingvistice comparative ale tuturor ediţiilor disponibile au permis stabilirea, cu deplină certitudine, a faptului că iniţial Cartea lui Enoh a fost scrisă în versuri, stil care s-a pierdut în decursul traducerilor succesive. După cum explica profesorul Laurence în ediţia din 1911 a Enciclopediei Britannica, „câteva pasaje incomprehensibile au făcut chiar să fie necesară retraducerea pasajelor etiopiene în greacă, apoi din greacă acestea au fost traduse în aramaică pentru a se detecta repetiţiile din versiunea greacă”. Laurence presupune astfel că versiunile etiopiană, slavonă şi greacă proveneau dintr-o singură sursă, dintr-o singură carte, cea originară, autentică, scrisă într-o limbă semitică. Însă aceasta era definitiv pierdută în negura vremurilor – cel puţin, aşa s-a considerat până la fantastica descoperire a manuscriselor de la Qumran, din 1952, care aveau să dovedească anterioritatea absolută a Cărţii lui Enoh faţă de toate celelalte texte creştine. La întrebarea „Cum se explică faptul că extrase din Cartea lui Enoh se regăsesc în Noul Testament?”, Joszef Milik, un renumit specialist în manuscrisele de la Marea Moartă, a răspuns: „Nu ştiu. Sfântul Iuda îl citează până în cele mai mici amănunte, ceea ce demonstrează clar că în acele vremuri Cartea lui Enoh era considerată un text de referinţă”. În noiembrie 1991, Profesorii James Robinson şi Robert Einsmann de la California State University din Long Beach au ţinut o conferinţă de presă la New York pentru a prezenta un nou manuscris de la Qumran, total necunoscut publicului. Prezentând peste 200 de fotografii ale unor fragmente din manuscris, cei doi experţi au comentat în faţa reprezentanţilor mass-media rezultatele muncii lor de asamblare şi de traducere a textului. Efectul senzaţional al acestei conferinţe a relansat imediat scandalul manuscriselor de la Marea Moartă, ţinute secrete, în cea mai mare parte a lor, de către Vatican. Aceasta l-a determinat pe jurnalistul Stephan Hoeller să scrie în 1992 în revista Gnosis Spring: „Membrii echipei de la Qumran erau aproape în exclusivitate preoţi catolici, cu excepţia profesorului John Allegro. Aceste manuscrise ar fi rămas necunoscute publicului dacă Edmund Wilson nu ar fi publicat în 1955 o serie de articole în cotidianul The New Yorker, în care arăta că Vaticanul se temea ca aceste documente să nu reveleze informaţii defavorabile creştinismului, precum şi comunităţii evreieşti aflate la originea Noului Testament. Imediat după publicarea articolelor lui Wilson în The New Yorker, numărul de documente de la Qumran făcute publice a diminuat brusc şi apoi s-a redus la zero. Toţi specialiştii sunt de acord că fragmentele cele mai „sensibile” din punct de vedere teologic i-au fost încredinţate preotului de origine poloneză, Milik. Aproape toate manuscrisele nepublicate erau în mâinile sale şi au rămas astfel până în ziua de azi, iar această echipă de la Qumran a ridicat o adevărată „cortină de fier” în jurul fragmentelor. A trebuit să apară protestul public al dr. Allegro, din 1985: „De ce oare colegii mei ţin ascunse aceste comori? Publicul trebuie să afle despre ele…”. Astăzi, această „cortină de fier” a căzut, îndeosebi după ce Huntington Library din San Marino, California, a decis să facă publice fotografiile acestor manuscrise. Atunci, cărui fapt i se datorează această întârziere? Criticii acuză Vaticanul şi pe specialiştii săi, în special pe Milik. Oare au descoperit pasaje atât de „periculoase” în aceste manuscrise încât au fost nevoiţi să le păstreze secrete? Concluzia care se impune de la sine este una singură: Cartea lui Enoh era într-adevăr cartea favorită a lui Iisus. De fapt, în Cartea lui Enoh regăsim prezenţa cristică într-un mod tainic, ca şi cum această scriere nu fusese decât o imensă repetiţie, un avertisment extraordinar dincolo de timp şi de spaţiu, adresat tuturor celor care îşi dau pur şi simplu osteneala de a deschide cărţile. În ceea ce-l priveşte pe Enoh, tradiţia spirituală afirmă că a fost un mare iniţiat care a trebuit să realizeze legătura între cer şi pământ. El şi-a asumat sarcina dificilă a învăţării şi ghidării oamenilor, aplanând conflicte şi îndemnând mereu la bine şi la progres. El era numit „Pacificatorul”, fiind o fiinţă umană foarte evoluată spiritual. Acesta a fost probabil motivul pentru care Enoh „a fost luat în ceruri”, unde a primit iniţieri şi revelaţii secrete. La revenirea sa, după cum afirmă tradiţia spirituală, „Enoh a rămas ascuns şi nici o fiinţă umană nu ştia unde anume el trăia, ce făcea şi care erau intenţiile sale”. Parte integrantă a misiunii sale a fost intensa activitate de răspândire a învăţăturilor divine. Există referiri conform cărora el ar fi scris 366 de cărţi. În tradiţia iudaică se afirmă că „în timp ce Enoh le vorbea oamenilor, aceştia au văzut un armăsar alb coborând din ceruri, în mijlocul unui vârtej de vânt şi de praf. Enoh le-a spus celor ce se aflau acolo că acel armăsar a coborât din ceruri pentru a-l lua pe el într-o lungă călătorie, din care însă el nu se va mai întoarce printre oameni”. „Binecuvântat este omul care în răbdarea sa aduce cu bucurie daruri în faţa Domnului. El va afla iertarea păcatelor sale.”](/uploads/posts/2023-01/emoh.webp)
Carti PDF online gratis: ,,Evanghelii Apocrife - Cartea Lui Enoh .PDF,,
Descarcă și citește Evanghelii Apocrife - Cartea Lui Enoh (Versiunea Etiopeana)
Evanghelii Apocrife online gratis .PDF
Cartea lui Enoh, lucrare apocrifă, reprezintă totodată una dintre cele mai vechi şi mai importante surse ale tradiţiei creştine în ceea ce priveşte descrierea îngerilor. Excepţional de moderne, cu implicaţii deosebit de importante datorită vechimii lor, dialogurile lui Enoh cu Dumnezeu şi cu Îngerii (Uriel, Gabriel, Mihail şi Rafael) reprezintă un document de importanţă capitală, care merită să fie citit de cât mai mulţi oameni.
Cartea lui Enoh era şi un text sacru evreiesc, înainte ca reformatorul evreu Simon Ben Jochai să o condamne vehement, în anul 70 d.C., împreună cu toţi cei care ar îndrăzni s-o citească. Motivul acestei mânii era acela că Alesul despre care vorbeşte Enoh semăna foarte mult cu Fiul Omului, cu Mesia despre care începea să se vorbească. Apoi, povestea Îngerilor care nu ezitau să flirteze cu fiicele oamenilor îl indignase profund. În antiteză, Iuda Tadeu, fratele lui Iisus, citează în mod deschis din Cartea lui Enoh în epistola sa redactată în anul 61, deci la aproximativ 30 de ani după moartea lui Iisus. Este un fapt logic, de vreme ce creştinii preţuiau foarte mult această scriere, care era inclusă în canonul biblic al acelor vremuri. Astfel, timp de aproape 300 de ani după Iisus, Cartea lui Enoh a fost neobosit copiată şi recopiată, ca toate celelalte pergamente cu scripturi sfinte. De-abia în anul 325, atunci când un prim conciliu ecumenic hotărăşte să compună Biblia şi să aleagă textele care vor deveni „publice” sau „ascunse” publicului, Cartea lui Enoh şi Cartea lui Tobias vor fi clasificate în categoria cărţilor cu conţinut secret. Cu toate acestea, Cartea lui Enoh îşi continuă cariera literară până când un exeget decide să întocmească un catalog critic al tuturor textelor „apocrife”. Italianul Filastrius din Brescia, indignat şi el de aceşti Îngeri ştrengari, o condamnă în catalogul său „raţional” de texte eretice „Liber de Haeresibus”. Un alt motiv al lui Filastrius pentru a-şi justifica verdictul l-a constituit prezenţa cu totul de neînţeles a frazelor rostite de Iisus, „copiate” în Cartea lui Enoh.
După el, aceasta dovedea un singur lucru: redactarea ei era în mod obligatoriu ulterioară celor patru evanghelii ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. În 1906, la aceeaşi concluzie a ajuns şi preotul François Martin, (fără să ştie că manuscrisul lui Enoh era de fapt anterior, grotele de la Qumran având să fie descoperite de-abia în 1947), care scria că „incredulii văd [în Cartea lui Enoh] un mijloc puternic, irezistibil, de a ruina din temelii credinţa creştină [dacă ar fi adevărat că această Carte ar fi anterioară naşterii lui Iisus]”. Este aşadar de înţeles de ce conciliul din Laodiceea, din secolul al IV-lea, a validat concluzia lui Filastrius, condamnând definitiv Cartea lui Enoh. Numai puţine exemplare au reuşit să supravieţuiască acestui conciliu, graţie unor bibliotecari competenţi. Iar cele care au reuşit aceasta, nu au rezistat în faţa îngrozitoarei Inchiziţii… Aceasta a ars ultimele exemplare, împreună cu proprietarii lor, ceea ce i-a descurajat definitiv pe colecţionarii de cărţi interzise.
Iar timp de 1400 de ani nimeni nu va mai auzi nimic despre ea, ajungându-se chiar ca existenţa ei să fie complet uitată.
Însă în 1773 exploratorul scoţian James Bruce a găsit, într-o veche mănăstire din Abisinia (Etiopia), câteva copii intacte ale Cărţii lui Enoh. Acei călugări din deşert reproduceau cu fidelitate Cartea, din generaţie în generaţie, de îndată ce copiile lor se alterau, pur şi simplu pentru că în cadrul Bisericii Etiopiene Cartea lui Enoh era în continuare considerată o carte sfântă, care făcea parte din scripturile lor canonice. Bruce a adus cu el trei exemplare, unul pentru Universitatea din Oxford, unul pentru el însuşi şi încă unul pe care l-a oferit regelui Ludovic al XV-lea al Franţei.
Graţie acestei descoperiri a lui Bruce, Cartea lui Enoh a ieşit din nou din umbră. Însă de îndată ce, în 1821, lingvistul englez Richard Laurence, profesor la Oxford, reuşeşte să traducă această lucrare din etiopiană în engleză, el îi insuflă – fără să ştie – o nouă viaţă. Revitalizată de interesul care i se arată, Cartea lui Enoh se „trezeşte” pe deplin, pentru că toate celelalte exemplare care supravieţuiseră Evului Mediu creştin european reapar la suprafaţă: în 1832, un cercetător găseşte, aparent întâmplător, în Biblioteca Vaticanului câteva fragmente dintr-o versiune în limba greacă. În 1880, profesorul rus Popov găseşte o versiune moldovenească, incompletă, datând din secolul al XVII-lea. Ea va fi urmată, 6 ani mai târziu, de o alta găsită în Iugoslavia, mult mai importantă: profesorul Sokolov descoperă şi el, tot „din întâmplare”, în arhiva Bibliotecii Naţionale din Belgrad, o Carte a lui Enoh acoperită de praf. După o examinare lingvistică, manuscrisul îşi dezvăluie tainele: fusese scris într-un amestec de bulgară veche şi de sârbă medievală din secolul al XV-lea, numită şi „slavonă”, o limbă arhaică. Această versiune de la Belgrad va deveni Cartea secretelor lui Enoh, Cartea lui Enoh slavonă, sau Enoh 2. Primele traduceri au fost realizate de preoţii Morfill – în engleză, Bonwetsch – în germană şi François Martin – în franceză. Analizele lingvistice mai avansate au demonstrat că stilul de redactare provenea din traducerea unei cărţi greceşti. Dar marea noutate consta în text: acesta era complet diferit de versiunea etiopiană (sau Enoh 1), fiind însă complementară acesteia.
Şi, ca şi cum toate Cărţile lui Enoh s-ar fi înţeles între ele, un an mai târziu, în 1887, săpăturile arheologice franceze realizate în situl egiptean de la Akhmin au dus la descoperirea unei copii a Cărţii lui Enoh în versiune greacă. Această versiune a fost tradusă în 1892 în franceză de preotul Bouriant. Examinările lingvistice comparative ale tuturor ediţiilor disponibile au permis stabilirea, cu deplină certitudine, a faptului că iniţial Cartea lui Enoh a fost scrisă în versuri, stil care s-a pierdut în decursul traducerilor succesive. După cum explica profesorul Laurence în ediţia din 1911 a Enciclopediei Britannica, „câteva pasaje incomprehensibile au făcut chiar să fie necesară retraducerea pasajelor etiopiene în greacă, apoi din greacă acestea au fost traduse în aramaică pentru a se detecta repetiţiile din versiunea greacă”. Laurence presupune astfel că versiunile etiopiană, slavonă şi greacă proveneau dintr-o singură sursă, dintr-o singură carte, cea originară, autentică, scrisă într-o limbă semitică. Însă aceasta era definitiv pierdută în negura vremurilor – cel puţin, aşa s-a considerat până la fantastica descoperire a manuscriselor de la Qumran, din 1952, care aveau să dovedească anterioritatea absolută a Cărţii lui Enoh faţă de toate celelalte texte creştine.
La întrebarea „Cum se explică faptul că extrase din Cartea lui Enoh se regăsesc în Noul Testament?”, Joszef Milik, un renumit specialist în manuscrisele de la Marea Moartă, a răspuns: „Nu ştiu. Sfântul Iuda îl citează până în cele mai mici amănunte, ceea ce demonstrează clar că în acele vremuri Cartea lui Enoh era considerată un text de referinţă”.
În noiembrie 1991, Profesorii James Robinson şi Robert Einsmann de la California State University din Long Beach au ţinut o conferinţă de presă la New York pentru a prezenta un nou manuscris de la Qumran, total necunoscut publicului. Prezentând peste 200 de fotografii ale unor fragmente din manuscris, cei doi experţi au comentat în faţa reprezentanţilor mass-media rezultatele muncii lor de asamblare şi de traducere a textului. Efectul senzaţional al acestei conferinţe a relansat imediat scandalul manuscriselor de la Marea Moartă, ţinute secrete, în cea mai mare parte a lor, de către Vatican. Aceasta l-a determinat pe jurnalistul Stephan Hoeller să scrie în 1992 în revista Gnosis Spring: „Membrii echipei de la Qumran erau aproape în exclusivitate preoţi catolici, cu excepţia profesorului John Allegro. Aceste manuscrise ar fi rămas necunoscute publicului dacă Edmund Wilson nu ar fi publicat în 1955 o serie de articole în cotidianul The New Yorker, în care arăta că Vaticanul se temea ca aceste documente să nu reveleze informaţii defavorabile creştinismului, precum şi comunităţii evreieşti aflate la originea Noului Testament.
Imediat după publicarea articolelor lui Wilson în The New Yorker, numărul de documente de la Qumran făcute publice a diminuat brusc şi apoi s-a redus la zero. Toţi specialiştii sunt de acord că fragmentele cele mai „sensibile” din punct de vedere teologic i-au fost încredinţate preotului de origine poloneză, Milik. Aproape toate manuscrisele nepublicate erau în mâinile sale şi au rămas astfel până în ziua de azi, iar această echipă de la Qumran a ridicat o adevărată „cortină de fier” în jurul fragmentelor. A trebuit să apară protestul public al dr. Allegro, din 1985: „De ce oare colegii mei ţin ascunse aceste comori? Publicul trebuie să afle despre ele…”.
Astăzi, această „cortină de fier” a căzut, îndeosebi după ce Huntington Library din San Marino, California, a decis să facă publice fotografiile acestor manuscrise. Atunci, cărui fapt i se datorează această întârziere? Criticii acuză Vaticanul şi pe specialiştii săi, în special pe Milik. Oare au descoperit pasaje atât de „periculoase” în aceste manuscrise încât au fost nevoiţi să le păstreze secrete?
Concluzia care se impune de la sine este una singură: Cartea lui Enoh era într-adevăr cartea favorită a lui Iisus. De fapt, în Cartea lui Enoh regăsim prezenţa cristică într-un mod tainic, ca şi cum această scriere nu fusese decât o imensă repetiţie, un avertisment extraordinar dincolo de timp şi de spaţiu, adresat tuturor celor care îşi dau pur şi simplu osteneala de a deschide cărţile.
În ceea ce-l priveşte pe Enoh, tradiţia spirituală afirmă că a fost un mare iniţiat care a trebuit să realizeze legătura între cer şi pământ. El şi-a asumat sarcina dificilă a învăţării şi ghidării oamenilor, aplanând conflicte şi îndemnând mereu la bine şi la progres. El era numit „Pacificatorul”, fiind o fiinţă umană foarte evoluată spiritual. Acesta a fost probabil motivul pentru care Enoh „a fost luat în ceruri”, unde a primit iniţieri şi revelaţii secrete. La revenirea sa, după cum afirmă tradiţia spirituală, „Enoh a rămas ascuns şi nici o fiinţă umană nu ştia unde anume el trăia, ce făcea şi care erau intenţiile sale”.
Parte integrantă a misiunii sale a fost intensa activitate de răspândire a învăţăturilor divine. Există referiri conform cărora el ar fi scris 366 de cărţi. În tradiţia iudaică se afirmă că „în timp ce Enoh le vorbea oamenilor, aceştia au văzut un armăsar alb coborând din ceruri, în mijlocul unui vârtej de vânt şi de praf. Enoh le-a spus celor ce se aflau acolo că acel armăsar a coborât din ceruri pentru a-l lua pe el într-o lungă călătorie, din care însă el nu se va mai întoarce printre oameni”.
„Binecuvântat este omul care în răbdarea sa aduce cu bucurie daruri în faţa Domnului. El va afla iertarea păcatelor sale.”
Recomandăm: Focul mocnit din paradis de Sandra Brown .PDF
Recomandăm: 🔥📚Incendiu sălbatic - Hannah Grace
CItește și descarcă ,,Evanghelii Apocrife - Cartea Lui Enoh .PDF,,
Rezumat la carte: ,,Evanghelii Apocrife - Cartea Lui Enoh .PDF,,
Citește deasemenea Doar top selecții cărți avem:
Suzanne Enoch - Dragoste nesăbuită .PDF
- Cărți romantice
Vrajitoarea Din Portobello de Coelho Paulo carte .PDF
- Cărți romantice
Jostein Gaarder- Misterul de Crăciun .PDF
- Bestseller
Giovanni Papini-Un Om Sfîrșit carte .PDF
- Carti noi
Katharine McGee- Etajul o mie .PDF
- Aventură
