Eco este un deschizător de drumuri al teoriei privind reacția cititorului și al ideeii de text deschis. Adesea el se concentrează asupra rolului pe care îl joacă cititorul în a crea însemnătatea și experiența unei opere literare. El combină aceste elemente cu altele de semiotică, care studiază semnele, crearea și interpretarea simbolurilor.

Eco folosește procesul de soluționare a crimelor ca o metaforă extinsă pentru experiența cititorului în interpretarea unui text. Faptul că William caută adevărul reflectă ideile post-moderniste asupra naturii complet relative a adevărului și a semnificației în cadrul acestui proces. Semnele și evenimentele variate din Numele trandafirului au semnificație numai în contextele lor date, iar William trebuie mereu să fie atent care este contextul relevant când interpretează misterul. Deși ultimele teorii ale lui William nu se potrivesc exact cu evenimentele reale, ele îi permit să rezolve misterul de la mănăstire și astfel să obțină o dimensiune a adevărului.

Eco a afirmat că în timpul Evului Mediu a existat un conflict între „o schemă geometrică rațională a ceea ce ar trebui să fie frumusețea și viața artei, fără intermediar, cu dialectica sa, de formă și intenție”. Eco folosește mai multe dialoguri și evenimente pentru a face legătura dintre aceste idei și dorința de a rezolva conflictul aparent dintre spiritualitate si religia structurată. El descrie mai multe conflicte filozofice în cadrul romanului: adevărul absolut contra interpretării individuale, arta stilizată contra frumuseții naturale, predestinație contra liberului arbitru, religie contra spiritualității.

Eco transformă aceste controverse și erezii religioase medievale folosind termeni politici și economici moderni. Acest lucru îi oferă cititorului modern un context în care să poată ajunge la propriile lui concluzii în ceea ce privește semnificația romanului și cercetările făcute de personaje.

Semioticianul Eco este apreciat de studenții lui, care preferă să folosească romanul său pentru a explica disciplina lor de studiu. Tehnica de a folosi povestirea în ramă, povestirile fiind parțial fictive și ambiguitatea lingvistică intenționată sunt tipice pentru stilul narativ al lui Eco. Mobilul crimei principale este legat de conținutul cărții Poetica, scrisă de Aristotel, al cărei unic exemplar existent s-ar afla în bibliotecă; totuși Eco o descrie în mod plauzibil, iar personajele sale reacționează adecvat decorului medieval, care, totuși, chiar dacă realist, este parțial bazat pe imaginația și presupunerile lui Eco. Este imposibil să deosebim faptul istoric de ficțiune sau ipoteză în cadrul romanului.

Totuși există o explicație alternativă și mai plauzibilă - o soluție extrem de ingenioasă, care a fost luată de Eco din „Nopțile Arabe”: povestirea „Vizirul care a fost pedepsit” se bazează pe aceeași temă.

Umberto Eco este un teoretician postmodern important, și Numele trandafirului este un roman postmodern. De exemplu, el afirmă în roman că „întotdeauna cărțile dezbat alte cărți și fiecare povestire cuprinde o alta, care a fost deja spusă.” Deși ideea a fost exprimată deja de Ecleziast, este, poate, potrivit să se considere ca această afirmație se referă la idealul postmodern conform căruia textele fac trimitere la altele, mai degrabă decât la realitatea exterioară . În stil postmodern, romanul are un final incert: s-a descoperit foarte puțin și detectivul este învins (post-scriptum). William de Baskerville găsește din greșeală soluția misterului; el credea că toate crimele erau făcute după același tipar, însă erau doar întâmplătoare. Astfel, Eco a răsturnat căutarea modernă a finalității, certitudinii și semnificației, lăsând intriga să fie rezultatul întâmplării și lipsită de semnificație . Chiar și titlul romanului face aluzie la posibilitatea existenței mai multor semnificații sau a unei semnificații confuze; Eco a precizat în Post scriptum că a ales acest titlu „pentru că trandafirul este un simbol atât de plin de semnificații încât până acum abia mai are vreo semnificație nouă”.

Fragment

Am găsit imediat Vetera Analecta la biblioteca Sainte Genevieve, dar, spre marea mea surpriză, ediţia aceasta diferea prin două amănunte: în primul rând, editorul, care era Montplant, ad Ripam P.P. Augustinianorum (prope Pontem S. Michaelis), şi apoi data, cu doi ani mai târziu. Inutil să mai spun că aceste analecta nu conţineau nici un manuscris al lui Adso sau Adson din Melk ‒ ci dimpotrivă, cum poate controla oricine, o culegere de texte mai lungi sau mai scurte, în timp ce istoria transmisă de Vallet se întindea pe câteva sute de pagini. În privinţa epocii am consultat medievalişti celebri, precum nepreţuitul şi de euitatul Etienne Gilson, dar a fost limpede că unicele Vetera Analecta erau cele pe care le văzusem la Sainte Genevieve. O incursiune la Abbaye de la Source, aflată lângă Passy, şi o conversaţie cu prietenul meu Dom Arne Lahnestedt m-au nvins, de asemenea, că nici un abate Vallet nu publicase cărţi cu teascurile (de altfel inexistente) de la abaţie. Este cunoscută precizia erudiţilor francezi când dau indicaţii bibliografice, demne de luat în seamă... doar în oarecare măsură, dar cazul depăşea orice pesimism rezonabil. Am început să cred că îmi căzuse în mâini un fals. Acum chiar cartea lui Vallet era irecuperabilă (sau cel puţin nu îndrăzneam eu să mă duc s-o cer de la persoana care mi-o luase). Şi nu-mi rămâneau decât notiţele mele, de care începeam să mă îndoiesc. Există momente magice de mare oboseală fizică şi de intensă excitaţie motorie, în care apar viziuni ale unor persoane cunoscute în trecut („en me retracant ces détails, j’en suis i me demander s’ils sont réels, ou bien si je les ai rêves‖). Cum am învăţat mai târziu, din frumoasa cărticică semnată de Abbe de Bucquoy, apar de semenea viziuni ale cărţilor care nu au fost scrise încă.

Recomandăm: Soarele nu apune niciodată- Nora Roberts .PDF

Recomandăm: eBook-Arta esenței de DOMINIQUE LOREAU descarcă cărți noi .pdf

1 0