Inspectorul criminalist Harry Hole de la Poliția din Oslo este detașat la Sydney ca să-i asiste pe omologii săi australieni în rezolvarea unui caz de crimă. Harry e liber să le ofere ajutor, însă a primit instrucțiuni clare să se țină departe de necazuri. Victima — o norvegiană de douăzeci și trei de ani — este o mică celebritate în țara ei. Nefiind genul care să stea deoparte, Harry se împrietenește cu unul dintre detectivii însărcinați cu investigarea cazului și cu unul dintre martori, implicându-se tot mai mult în găsirea ucigașului. Împreună, cei trei descoperă că uciderea tinerei face parte dintr-un șir de cazuri neelucidate, tiparul crimelor indicând că autorul ar fi un psihopat care acționează în toată țara. Pe măsură ce se apropie tot mai mult de criminal, Harry începe să se teamă că nimeni nu este în siguranță, cu atât mai puțin cei implicați în rezolvarea cazului. Oare îl vor prinde pe ucigaș înainte să facă o nouă victimă?

Fragment

Ceva nu era în regulă.
La început, ofiţerul de la paşapoarte – o femeie – îi zâmbise:
— Care-i treaba, amice?
— Totu-i bine, minţise Harry Hole. Trecuseră mai bine de treizeci de ore
de când decolase de la Oslo via Londra şi, după ce schimbase avionul în
Bahrain, se alesese cu acelaşi loc de rahat de lângă ieşirea de urgenţă. Din
motive de securitate, scaunul nu putea fi lăsat pe spate decât un pic şi, până
să ajungă la Singapore, şalele lui se făcuseră aproape terci.
Iar acum, femeia de la ghişeu nu mai zâmbea. Îi cerceta paşaportul cu un
interes suspect. Greu de zis dacă fotografia sau numele lui o făcuseră, la
început, să fie atât de binedispusă.
— Cu afaceri?
Harry Hole nutrea bănuiala că ofiţerii de la paşapoarte din mai toate
colţurile lumii ar fi adăugat şi un „domnule”, citise însă că genul ăsta de
politeţe formală nu era foarte răspândit prin Australia. Nici nu conta de
fapt, Harry nu era foarte obişnuit să călătorească în străinătate şi nici snob
– nu voia decât o cameră de hotel şi un pat, cât mai rapid cu putinţă.
— Da, răspunse bătând darabana pe blatul ghişeului.
Şi, în clipa aceea, buzele ei se pungiră, se făcură urâte şi articulară, pe un
ton apăsat:
— De ce nu există o viză în paşaportul dumneavoastră, domnule?
Inima îi stătu în loc, cum se întâmpla – invariabil – când simţea iz de
catastrofă. Poate că „domnule” era folosit doar când situaţia devenea
gravă?
— Scuze, am uitat, bâigui Harry căutându-se febril prin buzunarele
interioare.
De ce nu-i putuseră lipi o viză specială în paşaport, cum făceau cu vizele
standard În spatele lui, la coadă, se auzea bâzâitul slab al unui casetofon
portabil. Îşi dădu seama că e tovarăşul lui de călătorie din avion. Cât durase
drumul, ascultase aceeaşi casetă. De ce naiba nu-şi amintea niciodată în ce
buzunar îşi punea chestiile Era o arşiţă ca de iad, chiar dacă se făcuse în
jur de zece seara. Harry simţea că începe să-l mănânce pielea capului.
Găsi documentul până la urmă şi îl aşeză pe ghişeu, simţindu-se nespus
de uşurat.