Cronicile Umbrei. Coșmarul lui Radu. Volumul4

Camera ocultă tremura sub o presiune nevăzută. Arderile din jurul pietrei sacrale aruncau fantezii roșiatice pe tavanul boltit, iar ceaslovul, strâns la pieptul lui Radu, părea să bată cu o inimă străină. Fumul se încolăcea ca nişte şerpi, iar aerul era greu, încărcat cu promisiunea unei prezenţe care nu întrebuinţa cuvinte obişnuite pentru negociere.

Proiecţiile din jur se contopeau; umbrele se înălţau şi se întindeau până când în centrul încăperii se forma din nou aceeaşi figură care îi vorbise — o prezenţă de foc şi răceală, mai veche decât pietrele mănăstirii. Alături de ea, ca nişte ecouri, se iveau chipuri neclare: alte voci, alte făpturi care nu cereau, ci porunceau în alte limbi, cu glasuri care zgârieau până la măduvă.

— Ai venit pentru promisiune — murmură unul dintre glasuri, ca o depunere de sulf și fum. — Ai urmat calea, ai plătit cu sânge. Ce mai vrei, omule?

Radu îşi strânse peste ceaslov mâinile bătătorite, iar pieptul îi tresări. În ochii săi, ceva se aprinse, rece şi hotărât.

— Dă-mi ce ți-am cerut. Nemurirea — spuse el scurt. Vreau să închei. Să nu rămână vreun martor, să nu rămână nimic care să poată întoarce timpul. Mănăstirea trebuie să ardă în întregime. Fără excepţii. Toţi care au intrat aici trebuie să plece doar ca cenuşă şi tăcere.