Magia lucrurilor simple este o lectură de inspirație lirică, plină de dorințe arzătoare care va captiva cititorii și îi va face să sufere și să spere alături de personaje. Este despre o iubire pătimașă apărută în cele mai îngrozitoare circumstanțe. Estelle Laure crede în dragoste, magie și în puterea de a face față celor mai grele încercări ale vieții. Este absolventă a Academiei de Arte Teatrale și deține un master în Scriere Creativă pentru copii și adolescenți al Universității din Vermont, SUA.

Locuiește în Taos, New Mexico, alături de cei doi copii ai săi. Magia lucrurilor simple este o carte plină de sensibilitate despre maturizare forțată, tărie sufletească, asumarea responsabilităților, solidaritate umană și speranța care nu te părăsește nici în cele mai dramatice momente. Cartea este scrisă la persoana întâi din perspectiva lui Lucille, o adolescentă de șaptesprezece ani a cărei viață s-a schimbat dramatic într-o noapte în care dormea cu fereastra deschisă și s-a trezit auzind cearta părinților săi în curte.

Tatăl ei îi reproșea pe un ton ridicat mamei ei că i-a nenorocit viața, că el nu dorea decât să fie un cântăreț care să-și ducă viața prin turnee și ea l-a nenorocit făcându-i doi copii și obligându-l să-și ia o slujbă pe care o ura, iar acum erau obligați să-și ducă o viață nefericită împreună, fără să se mai iubească. Insistențele mamei că ea îl iubește în continuare nespus nu au avut darul să îl liniștească, el reacționând din ce în ce mai violent, ajungând să o strângă în final de gât pe mama ei, dându-i drumul doar în momentul în care Lucille, venită în fugă pe scări, s-a repezit la el și l-a îndepărtat de ea. Poliția, sosită la fața locului alertată de vecini, l-a luat pe tatăl ei, care a fost internat ulterior într-un sanatoriu de boli nervoase. Mama ei a clacat la scurt timp și a părăsit orașul, plecând într-o direcție necunoscută și trimițând doar o scrisoare cu o sută de dolari și mesajul laconic: ”Mă străduiesc. Cu drag, mama.” Este dureros să constați cum doi adulți au ales calea ușoară, dând bir cu fugiții, fără un minim de responsabilitate față de cei doi copii ai lor, dovedind o iresponsabilitate crasă și un egoism fără limite. De altfel, chiar Lucille constată acest lucru, îndoindu-se inclusiv de faptul că boala tatălui ei ar fi reală, ci doar o modalitate de a fugi de probleme și a duce o existență simplă. Îi simțim din plin amărăciunea în momentul în care îl vizitează la sanatoriu, unde era foarte simpatizat și compătimit de toți. ”În timp ce eu mă lupt să supraviețuiesc, el se trezește, bine mersi, dimineața, se spală pe dinți și vorbește cu cei din jur. Participă, probabil, la ședințe de terapie în grup, unde se plânge că familia lui i-a distrus viața. Cum o fi oare să duci o existență atât de simplă – să ai doar un pat, o încăpere și un coleg de cameră Poate că este o ușurare faptul că nu te mai lași bântuit de gânduri, că îți pui sufletul pe tavă și le împărtășești și altora necazurile cu care te confrunți sau te mulțumești pur și simplu să le asculți problemele.” De altfel, la sfârșitul vizitei, Lucille nu se poate abține să nu-i spună verde în față ce gândea, somându-l să-și asume responsabilitatea și să-și găsească o cale reală de vindecare. ”- Nu cred că ești atât de agitat.

Cred că ești doar slab de înger, iar locul ăsta e doar o minciună. Un subterfugiu care te ajută să scapi de responsabilități.” ”- Urmează ședințe de terapie adevărată! îi spun eu. Limpezește-ți gândurile! Încearcă să înveți cum să spui adevărul și să-ți asumi anumite responsabilități! Ar trebui să cântărești mai bine lucrurile – felul în care te-ai purtat cu mama și tot ceea ce ai spus despre noi – nimic din toate astea n-a fost frumos și nici corect.” Pentru mama lui Lucille, soțul ei fusese centrul universului ei, iar în momentul în care acesta își pierduse mințile, în loc să se adune și să lupte pentru fetele ei și pentru o șansă de normalitate, fugise ca o lașă, nepăsându-i că a lăsat pe umerii fiicei ei o povară covârșitoare, plus riscul existent ca serviciile sociale să se implice și să le despartă pe cele două surori, luând-o pe cea mică – Wren, de doar zece ani, în plasament. ”Poate, pentru mama, tata era centrul universului ei și, fără el, s-a simțit pierdută. Numărul 1031, ziua în care l-a cunoscut pe tata, era cheia existenței sale. Poate că a încercat să-și întemeieze o familie cu el, în ciuda obstacolelor, poate că a încercat să dea viață dorințelor sale și, atunci când a dat greș, s-a prăbușit odată cu visurile ei.” Faptele ei nu sunt scuzabile în nici un fel, fapt subliniat și de cea mai bună prietenă a lui Lucille, Eden.

”Dar dacă nu se va întoarce, dacă nu poate să se întoarcă – din nu-știu-ce-motive, care o împiedică să revină acasă, în ciuda faptului că știe foarte bine prin ce treceți și este conștientă de greutățile pe care va trebui să le înfruntați în lipsa ei – atunci, spune-mi tu, draga mea Lu, cu ce dracu’ vă ajută dragostea ei?” Este de remarcat tăria sufletească a lui Lucille, care, deși este înspăimântată de amploarea problemelor cu care se confruntă și de lipsa unei soluții la ele, nu se dă bătută. Își face planuri pe termen scurt, pe care să le poată îndeplini, își organizează facturile și se angajează pe post de chelneriță pentru a face rost de bani. În același timp, este înduioșător să realizezi că ea este totuși la vârsta inocentă când apar primii fiori ai dragostei și simte fluturi în stomac de fiecare dată când îl vede pe Digby, în ciuda presiunii psihice enorme la care era supusă.

”Dar când îi văd părul care-i cade frumos pe frunte și trupul înalt și zvelt, pe care-l arcuiește de jur împrejurul tatălui său ca să bage mingea în coș, îmi vine să cad în genunchi pe alee și sa-L rog pe Dumnezeu să aibă milă de mine; îmi vine să scriu sonete și să-l zugrăvesc cu penelul, venerându-i frumusețea desăvârșită. Căci este uluitor de chipeș.” Digby are însă o prietenă stabilă de peste doi ani de zile cu care și-a făcut planuri de viitor. La rândul lui, se vede că la vârsta de șaptesprezece ani nu este maturizat. Deși foarte bun la suflet, nu este sigur pe ceea ce își dorește cu adevărat și îi dă semnale amestecate lui Lucille. Pe de o parte, se duce la un moment dat cu ea la concert, unde o atinge ușor pe spate, iar Lucille simte magia lucrurilor simple, care îți înseninează momentele triste. ”Am uitat că muzica îți ia povara vieții de pe umeri, stăvilindu-ți gândurile și purtându-te pe aripile ei. Muzica îți deapănă toate poveștile din lume.” ”Mă simt confuză și încerc să-mi întipăresc în minte anumite lucruri pe care mai apoi, când voi sta singură în pat, să le revăd cu ochiul munții. Amintirile dispar dacă nu găsești o cale de a le păstra.

” Pe de altă parte, deși o sărută pe Lucille, Digby nu pare hotărât să o rupă cu prietena lui, cu care se întâlnea în continuare. Necazurile și problemele au întărit-o însă pe Lucille, care nu mai acceptă să se agațe la nesfârșit de o iluzie și tranșează lucrurile cu orice risc, cerându-i clar lui Digby să se hotărască dacă vrea să fie împreună cu ea sau nu. ”- Vrei insist eu. Pentru că nu le poți avea pe toate. Nu poți să împletești lucrurile vechi cu cele noi. Nu poți să mă atingi, așa cum o faci în ultimul timp, ca apoi să dispari fără urmă. Iar dacă nu poți să-mi fii alături , să mă ții de mână și să fii mândru că suntem împreună, atunci trebuie să ne oprim aici. Nu e corect pentru nimeni, nici măcar pentru tine. Ce vrei, așadar?” Vă las să descoperiți singuri răspunsul pe care îl va da Digby. Mi-a plăcut mult în carte și solidaritatea umană care apare în momentele de cumpănă ale existenței cuiva. Faptul că niște străini practic îți pot sta alături atunci când familia ta te-a părăsit aduce o notă de încredere și optimism. Lucille va afla cu multă surprindere cine era îngerul păzitor care îi umplea frigiderul cu mâncare în lipsa ei și îi lăsa și tot felul de alte lucruri folositoare. De asemenea, m-a impresionat și reacția șefului ei când a aflat de problemele ei. În loc să o dea afară, așa cum se temea ea, a ajutat-o cu bani și o săptămână liberă, timp în care să își rezolve o parte din problemele nou ivite, demonstrând o bunătate și o înțelegere neașteptate. ”

- Dar dacă aș avea un copil, mi-ar plăcea să fie ca tine. O fiică bătăioasă, care să nu stea cu mâinile în sân și să aștepte să-i pice lucruri din cer. O fiică, ce-și ia soarta în propriile-i mâini și muncește pe brânci ca să aibă ce să-i pună pe masă surioarei mai mici. O fiică, ce nu se dă în lături să sară în apele râului ca să-și salveze cea mai bună prietenă.” Fragment Faptul că nu mai este şi nu le mai face.

Aş vrea să-i dau un ghiont lui Wren şi să aflu de ce nu mă întreabă unde este mama în prima zi de şcoală, de ce nu se află aici. Ştia oare în adâncul sufletului ei că asta avea să se întâmple, că noaptea în care a venit poliţia a fost începutul, iar întâmplările ulterioare reprezintă doar o concluzie inevitabilă Uneori, intuieşti pur şi simplu lucrurile. Făceam tot ce facea mama. Sau, cel puţin, încercam. Doar că întregul univers ştie prea bine că mă prefac, că încerc să iau lecţii dintr-un manual pe care aş fi vrut să-l am. Insă când am sărutat-o pe Wren în creştetul capului şi mi-am luat la revedere de la ea, urmărind-o cum intră în clădirea şcolii, mi-am spus că poate eforturile mele nu sunt în zadar.

Recomandăm: eBook-Obsesie #2- Helen Hardt- .PDF

Recomandăm: eBook- Amanda Quick- Darul Focului .pdf

1 0