Name: Terramare • vol.3 • Cel mai îndepărtat ţărm de Ursula K. Le Guin .pdf
Rating: 88 (20 reviews)

" alt="Terramare • vol.3 • Cel mai îndepărtat ţărm de Ursula K. Le Guin .pdf" title="Terramare • vol.3 • Cel mai îndepărtat ţărm de Ursula K. Le Guin .pdf">

Book Lovers

Terramare • vol.3 • Cel mai îndepărtat ţărm de Ursula K. Le Guin .pdf

Categoria: Aventură

Citește Online

3 votes

Peste un an, îți vei dori să fi început astăzi să citești!:)

Dragostea vine de acolo, de unde nu te aștepți!

Popular Books

🆘 Maxton Hall #3 Salvați-ne - Mona Kasten

Dark romance / Detectivi/ Thriller-e

A Patra Aripa - REBECCA YARROS .PDF

Cărți Interzise

THE RITUAL de Shantel Tessier #2 .PDF

Cărți Interzise

Ali Hazelwood - Teoria iubirii .PDF

Cărți romantice

Author😉:

📖😍View All Books By🔝:

Ursula K. Le Guin

Carti PDF online gratis: ,,Terramare • vol.3 • Cel mai îndepărtat ţărm de Ursula K. Le Guin .pdf,,

Top cele mai descărcate cărți online gratis Terramare • vol.3 • Cel mai îndepărtat ţărm de Ursula K. Le Guin .pdf

Cel mai îndepărtat țărm (1972) (titlu original The Farthest Shore) este a treia carte a seriei Terramare scrisă de Ursula K. Le Guin. Ea continuă aventurile din Mormintele din Atuan, care, la rândul său, este o urmare a celor din Un vrăjitor din Terramare. Asemenea celorlalte romane din serie, şi acesta este unul de „creştere”, de formare a personajului principal, Ged, ajuns la vârsta maturităţii. După mulţi ani, se află iarăşi în faţa porţii ce desparte tărâmul viilor de cel al morţilor, de data aceasta ne mai fiind mânat de ambiţie, ci de necesitate. Prima tentativă de a păşi pe tărâmul celor trecuţi în umbră aproape că l-a omorât şi l-a marcat, psihic şi fizic, pentru întreaga viaţă. Acum trebuie să facă aceeaşi încercare din nou.

FRAGMENT: Copacul cel mai apropiat de fântână, un scoruş vajnic, curbase şi străpunsese cu rădăcinile sale lespezile de marmură. Nervuri de muşchi de un verde viu umpleau crăpăturile, întinzându-se de la petecul de iarbă ce împrejmuia bazinul. Pe mica ridicătură de marmură şi muşchi şedea un băiat cu privirea aţintită la şuvoiul care ţâşnea din mijlocul fântânii. Era aproape bărbat, dar totuşi încă băiat; zvelt, purta veşminte alese. Chipu-i era atât de fin modelat şi atât de nemişcat încât părea sculptat în bronz aurit.

În spatele său, cam la cincisprezece paşi distanţă, sub copacii din celălalt capăt al micuţei pajişti, stătea un om, sau cel puţin aşa părea. Era greu de spus sub acea pâlpâire de umbră şi lumină caldă. Fără îndoială, cineva stătea acolo: un bărbat îmbrăcat în alb, nemişcat. În vreme ce băiatul privea fântâna, bărbatul îl privea pe băiat. Nu se auzea nici un sunet, nu se simţea nici o mişcare, doar jocul frunzelor şi jocul apei şi cântecul ei nesfârşit.

Bărbatul înaintă. O pală de vânt învolbură scoruşul, iar frunzele proaspăt deschise prinseră a fremăta. Băiatul sări în picioare, vioi şi surprins. Se întoarse către bărbat şi se înclină în faţa acestuia.

— Stăpâne Arhimag – spuse el.

Bărbatul se opri în faţa lui: o figură scundă, dreaptă şi viguroasă într-o mantie albă de lână, cu glugă. Deasupra faldurilor glugii lăsate pe spate, chipu-i era arămiu, cu nasul acvilin, un obraz brăzdat de vechi cicatrici. Ochii-i erau strălucitori şi aprigi. Totuşi, vocea-i era blândă:

— Curtea Fântânii este un loc de popas tare plăcut – zise el şi prevăzând scuzele băiatului, adăugă:

— Vii de foarte departe şi nu te-ai odihnit. Aşează-te la loc.

Îngenunche pe marginea albicioasă a jgheabului şi întinse mâna către inelul de picături scânteietoare care cădeau din talgerul superior al fântânii, lăsând apa să-i şiroiască printre degete. Băiatul se aşeză la loc pe lespezile curbate şi, preţ de un minut, nici unul nu vorbi.

— Tu eşti fiul Prinţului din Enlad şi al Enladelor – zise Arhimagul – moştenitor al Principatului lui Morred. Nu există vreo moştenire mai străveche sau mai îndreptăţită în întreg Pământşimare. Mi-a fost dat să văd livezile din Enlad pe timp de primăvară şi acoperişurile aurite din Berila... Cum te numeşti?

— Mă cheamă Arren.

— Trebuie să fie vreun cuvânt în dialectul ţinutului tău. Ce înseamnă în limba noastră comună?

Băiatul răspunse:

— Sabie.

Arhimagul încuviinţă. Se aşternu din nou tăcerea, apoi băiatul spuse, fără multă îndrăzneală, dar şi fără să se sfiască:

— Credeam că Arhimagul cunoaşte toate limbile.

Bărbatul clătină din cap, urmărind fântâna.

— Şi toate numele...

— Toate numele Numai Segoy, cel care rosti Primul Cuvânt, pe când înălţa insulele din adâncimea mării, ştia toate numele. Fii sigur – iar privirea-i strălucitoare şi aprigă se opri pe chipul lui Arren – că dacă aş avea nevoie să-ţi ştiu numele adevărat, l-aş şti. Dar nu este necesar. O să-ţi spun Arren; iar eu sunt Şoimanul. Spune-mi, cum ţi-a fost călătoria până aici?

— Prea lungă.

— Vânturile ţi-au fost potrivnice?

— Vânturile au fost aşa cum trebuie, dar veştile pe care le aduc sunt rele, Lordule Şoiman.

— Spune-le atunci – îl îndemnă grav Arhimagul, dar cu aerul cuiva care cedează în faţa nerăbdării unui copil; în vreme ce Arren vorbea, îşi întoarse din nou privirea către perdeaua de cristal din stropii de apă ce cădeau din talgerul superior în cel inferior. Nu dădea impresia că nu ascultă, ci din contră, părea să asculte dincolo de cuvintele băiatului.

— Ştii, stăpâne, că tatăl meu, prinţul, este înzestrat în ale vrăjitoriei, trăgându-se din neamul lui Morred şi că în tinereţe şi-a petrecut un an aici, la Roke. Are o anumită putere şi ceva cunoaştere, deşi rareori îşi foloseşte măiestria, fiind mai degrabă preocupat să-şi conducă regatul, să-şi cârmuiască oraşele şi să facă negoţ. Flotele insulei noastre se aventurează departe înspre apus, chiar şi până la Capătul Vestic, târguindu-se pentru safire, piei tăbăcite şi cositor, iar pe la începutul iernii căpitanul unei corăbii s-a întors în oraşul nostru, Berila, cu o poveste ce a ajuns la urechile tatălui meu, care a trimis apoi după el, ca să i-o istorisească şi lui.

Băiatul vorbea rapid, cu voce sigură. Fusese educat printre curteni rafinaţi şi nu avea stângăcia tinerilor.

— Căpitanul a povestit că pe insula Narveduen, cam la cinci sute de mile în linie dreaptă spre apus, nu mai există magie. Vrăjile nu mai aveau nici o putere acolo, spunea el, iar cuvintele magice fuseseră uitate. Tatăl meu l-a întrebat dacă asta se datora plecării tuturor vrăjitorilor şi vrăjitoarelor de pe insulă; şi căpitanul i-a răspuns: „Nu, mai sunt câţiva care erau vrăjitori, dar nu mai fac vrăji, nici măcar o vrajă cât de mică de reparare a unui ceainic sau de găsit un ac pierdut”. Atunci tatăl meu l-a întrebat: „Nu sunt îngroziţi oamenii din Narveduen?” Şi atunci căpitanul a spus din nou: „Nu, par nepăsători. Şi într-adevăr, a continuat, boala pluteşte printre ei şi recoltele de toamnă sunt slabe şi, totuşi, ei par nepăsători”. Mai spuse – eram de faţă când vorbea cu prinţul – că: „Sunt ca nişte bolnavi, ca un om căruia i s-a spus că trebuie să moară într-un an şi care-şi spune că nu este adevărat şi că va trăi veşnic. Îşi văd de viaţă nepăsători, zicea el, fără să vadă nimic în jurul lor”. Când ceilalţi negustori s-au întors, au repetat şi ei povestea despre Narveduen care devenise un tărâm sărac şi care-şi pierduse artele magiei. Dar toate acestea erau doar nişte povestiri de la Capete, iar astea sunt mereu ciudate şi numai tatăl meu s-a gândit serios la ele.

— Apoi, de Anul Nou, la Festivalul Mieilor pe care îl ţinem în Enlad, când nevestele ciobanilor coboară în oraş cu primii miei, tatăl meu i-a cerut vrăjitorului Root să spună vrăjile de creştere asupra mieilor. Dar Root s-a întors cu un aer nenorocit şi şi-a lepădat toiagul, zicând: „Lordul meu, nu pot spune vrăjile”. Tatăl meu a încercat să-l descoasă, dar el nu putea spune decât: „Am uitat cuvintele şi modelarea”. Aşa că tatăl meu s-a dus la sărbătoare şi a rostit el însuşi vrăjile, iar festivalul fu încheiat. Dar când l-am văzut întorcându-se la palat în seara aceea, arăta înnegurat şi frânt de oboseală şi mi-a spus: „Am rostit cuvintele, dar nu ştiu dacă aveau vreun înţeles”. Şi, într-adevăr, primăvara asta au fost probleme cu turmele, oi care au murit fătând, mulţi miei născuţi morţi şi unii... deformaţi.

Vocea fermă şi înflăcărată a băiatului se stinse; se cutremură când rosti cuvântul acela şi înghiţi.

— Pe unii i-am văzut cu ochii mei – adăugă el.

Apoi urmă o pauză.

— Tatăl meu crede că toate acestea, împreună cu povestea din Narveduen, arată că ceva rău unelteşte prin partea noastră de lume. Doreşte sfatul celor Înţelepţi.

— Faptul că te-a trimis dovedeşte că dorinţa sa nu suportă amânare – spuse Arhimagul. Eşti singurul său fiu, iar călătoria de la Enlad până la Roke nu este una scurtă. Ar mai fi ceva de adăugat?

— Numai povestirile unor bătrâne de la munte.

— Ce spun bătrânele?

— Că toate ghicitoarele care citesc în fum şi în bălţi prevestesc de rău şi că poţiunile lor de dragoste dau greş. Dar aceştia sunt oameni care nu cunosc adevărata magie.

— Ghicitul norocului şi poţiunile de dragoste nu prea contează, dar merită să dăm ascultare bătrânelor. Bine, mesajul tău va fi într-adevăr discutat de Maeştrii din Roke. Dar nu ştiu, Arren, ce sfat ar putea ei să îi dea tatălui tău. Căci Enlad nu este primul ţinut de unde ne-au venit asemenea veşti.

Recomandăm: UN bărbat pe nume OVE de Fredrik Backman carte .PDF

Recomandăm: Doruri interzise de Nicolae Dabija (descarcă cartea online gratis .PDF)

3 0